Te pregăteşte şcoala pentru piaţa muncii?

de Diana Ursachi 

Pe fondul actualelor proteste din educaţie mi-a picat în mână un studiu făcut pe absolvenţii de facultăţi din Europa Centrală şi de Est în 2013 (accesibil aici). Studiul analizează în ce măsură îi pregăteşte şcoala pentru piaţa muncii şi cât de mulţumiţi sunt tinerii de calitatea educaţiei. Educaţie pentru care, să ne-nţelegem, plătesc. Fie direct, dacă intră la “cu taxă” sau la universităţi particulare, fie indirect -cotizăm cu toţii la bugetul de stat din care sunt finanţate locurile “fără taxă”. Cum 90% dintre respondenţi erau înscrişi la universitati de stat, mă voi axa în cele ce urmează pe calitatea învăţământul în sistemul public.

Aproape jumătate dintre tinerii intervievaţi sunt nemulţumiţi de pregătirea profesională pe care o primesc în cadrul facultăţii, iar 3/4 consideră că facultatea îi pregăteşte insuficient pentru găsirea unei slujbe. Prin comparaţie doar 15% şi respectiv 5% dintre tineri sunt mulţumiţi de cele 2 aspecte. Să amintesc şi că România nu are nici o universitate în clasamentul Shanghai al universităţilor mondiale (Top 500)? Între timp, în spaţiul public decidenţii lansează concepte, le învârt pe toate părţile, le admiră complexitatea de cub Rubik şi le lasă de izbelişte când necesită speech-uri mai scurte şi iniţiative neşovăielnice: “educaţie pe tot parcusul vieţii”, “colaborare dintre mediul academic şi piaţă/angajatori”, “reducerea şomajului în rândul tinerilor”. Să fim serioşi: câţi dintre profesorii pe care îi ştii lucrează şi în afara facultăţii pentru a se asigura că ceea ce-ţi predau are legătură cu piaţa? Mulţi nu vor să iasă din turnul de fildeş care vine la pachet cu titlul academic. Însă multi şi-o doresc. Că nu e doar vina lor? Asta ştim. Cum îi ajută “sistemul” să facă trecerea între cele două lumi fără să îi sancţioneze? Şi asta e doar una dintre hibele sistemului care i-au scos deopotrivă pe studenţi şi pe dascăli în stradă.

Revenind la studiu, peste jumătate dintre tineri sunt dezamăgiţi de “oportunităţile” de pe piaţa muncii şi doar 1/4 consideră că pot găsi o slujba care să îi motiveze. În aceeaşi notă, 79% dintre respondenţi consideră că abilităţile şi cunoştinţele pe care le pun în slujba angajatorului sunt semnificative. Cum am avut de-a face cu tineri absolvenţi fără pic de experienţă profesională (dar care voiau să fie manageri din prima zi) nu m-am putut abţine să nu zâmbesc citind evaluările de mai sus. Pe de altă parte, dacă i-aş băga pe toţi în această categorie aş exagera. Mulţi tineri se angajează din primii ani de facultate tocmai pentru a palpa realitatea din teren, realitate la care nu au întotdeauna acces prin intermediul dascălului. E singurul mod în care pot confirma sau infirma utilitatea celor învăţate le ascoala în loc să dea  piept după absolvire cu piaţa muncii, înarmaţi doar cu o diplomă şi… atât. Uitându-mă la cifrele de mai sus m-am întrebat de ce e o discrepanţa atât de mare între calitatea şcolarizării şi competenţele tinerilor de pe piaţă (i.e. percepţia faţă de aceastea)?

Unii spun că ar fi vorba de nihilismul la care se dedă cu voluptate românul când e întrebat despre orice: Nimic nu merge cum trebuie! Şcoala nu mai e ce-a fost! N-aş zice. în plus generalizările de tip “toţi românii fac x” mi se par simpliste nu explicative. Aud adesea de la câte un student că face voluntariat “la cel mai fain ONG”, că lucrează la “cel mai cool proiect” din Asociaţia studenţească din care fac parte sau că “îi place ceea ce face la muncă”. Deci teoria nihilismului cade.

Să fie vorba de stima de sine foarte ridicată în raport cu cea a generaţiilor anterioare, generaţii care aveau mai puţine aşteptări de la şcoală, de la piaţa muncii şi de la locul lor pe piaţă? (Să nu uităm totuşi că atunci când statul îţi garantează un job la absolvire plătit rezonabil, ai mai puţine motive de anxietate şi cheful de scandal dispare subit.) Un alt studiu – accesibil aici – confirmă că tinerii din generaţia Y (n. 1978-1989) par să aibă o stimă de sine mai ridicată dar atrage atenţia şi că această stimă e mai degrabă de faţadă. În spatele măştilor de Superman şi Wonderwoman par să se ascundă de fapt egourile fragile ale unor tineri crescuţi în spiritul competiţiei acerbe, al multitasking-ului şi al polivalenţei: trebuie să fii bun şi la română şi la matematică şi la sport! De-a lungul anilor acestea au venit la pachet cu lauda ori sancţiunea căci oare câţi părinţi îşi doresc să aibă copii medii (nu mediocri)? Să fie cu toţii genii dacă se poate, iar asta pune multă presiune asupra personalităţilor în formare ale copiilor. Urmarea? Mulţi dintre tinerii de azi funcţionează greu în absenţa laudei, încurajărilor şi recompensării constante. Şi uite-aşa angajatorii se plâng că tinerii nu îşi asumă suficiente riscuri la locul de muncă, că sunt puţin motivaţi de ceea ce fac şi că îşi schimbă job-urile des. Pe de altă parte, tinerii îi găsesc pe angajatori inflexibili şi interesaţi mai mult de profit decât de binele angajatului. Şi nu-i uşor să-i contrazici când vezi că pe de o parte compania se erijează în cea de-a două familie a angajatului pe când, în culise, îl presează constant spre performanţă ca şi cum un muşchi ar putea stă încordat şi da randament 24h din 24. Ca întotdeauna, adevărul e undeva la mijloc. N-are sens să căutăm vinovaţi ci mai degrabă soluţii. Găseşti câteva propuneri de bun simţ aici.

Revenind la studiu mi-au mai atras atenţia două lucruri. Unu: când vine vorba de antreprenoriat numai cehii şi albanezii sunt mai puţin interesaţi de asta decât absolvenţii români. O fi de vină sistemul administrativ complex? Raportările fiscale mai dese decât în majoritatea statelor membre UE? Controalele ce stârnesc teamă şi anecdote printre micii antreprenori locali? Sau poate incompatibilitatea dintre materiile studiate şi realitatea pieţei? Nu ştiu. Cert e că numărul celor ce vor să-şi facă o firmă DUPĂ ce vor fi lucrat deja la un angajator e mai mare decât al celor care vor să devină antreprenori direct de pe băncile şcolii; o arată acelaşi studiu.

Un alt lucru pe care îl intuiam dar totuşi m-a surprins e mobilitatea tinerilor: 71% dintre respondenţi sunt dispuşi să se mute în altă ţară pentru un job mai bun – cu 11% mai mulţi decât cei dispuşi să plece în alt oraş din România (60%). Iată aşadar că perspectiva străinătăţii nu mai sperie ci dimpotrivă: tinerii înţeleg că asumându-şi riscuri mai mari – un fapt oarecum atipic pentru cultura din care facem parte, aşa cum arată Hofstede aici – pot beneficia şi de oportunităţi pe măsură. Cum spunea Marianne Williamson, fondatoare a Aliantei pentru Pace: your playing small doesn’t serve the world. Presiunile la scară largă ar putea aşadar să aducă schimbări de substanţă în învăţământ.

Diana Ursachi are peste 10 ani de experienţă profesională în comunicare şi strategie de afaceri. A lucrat atât în mediul privat, cât şi în sectorul public şi non-profit, pentru organizaţii din Europa şi America de Nord. În prezent este consultant în domeniul resurselor umane (prin prisma CSR) oferind în acelaşi timp consiliere celor interesaţi să studieze sau să lucreze în străinătate.

Pe 22 nov Diana lansează cu sprijinul GRASP primul Ghid practic dedicat celor ce vor să studieze & lucreze peste hotare: “Şi acolo ce-o să faci? Ghidul tău de burse, studii şi joburi în străinătate.” Pentru mai multe detalii vizitează http://guidecademy.com/

1 Comment
  1. Armina 5 years ago

    Foarte bun articolul, bravo!

Leave a reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*

Contact

We're not around right now. But you can send us an email and we'll get back to you.

Sending
© 2017, All Rights Reserved. Global Romanian Society of Young Professionals (GRASP). All ideas, service marks, trademarks and registered items are the sole and exclusive property of GRASP unless otherwise noted. All rights are reserved.

Log in with your credentials

Forgot your details?