Andrei Postelnicu

Autor: Ionela Doboş, Voci pentru România

Părăsind România la vârsta de 17 ani, Andrei Postelnicu a lucrat timp de 8 ani în redacţiile a două dintre cele mai respectate organizaţii jurnalistice în domeniu – Financial Times şi Bloomberg News . Activitatea sa jurnalistică include reportaje, articole de analiză şi comentarii pentru BBC, RFI, Foreign Policy şi Newsweek.

1. Aţi plecat din România la 17 ani, v-aţi întors la 32. Care sunt diferenţele majore între omul care a plecat din ţară la 17 ani şi cel care s-a întors la 32? Care a fost impactul revenirii în ţară?

Când am plecat din ţară la 17 ani eram furios pe România. Furios cu spume, aş putea spune. Mi se părea că nimic nu se întâmpla aici suficient de repede sau suficient de bine. Mai mult, eu credeam că le ştiu pe toate – aveam, totuşi, 17 ani.
Partea cu atotştiinţa s-a vindecat destul de repede, din fericire. De-a lungul anilor, s-a mai temperat şi acea furie adolescentină, pe măsură ce am înţeles de ce schimbarea este un lucru foarte dificil – fie că vorbim de schimbarea unei persoane, a unei organizaţii, sau a unei societăţi.
Acestea fiind spuse, continui să cred că în România lucrurile care ar trebui să se întâmple nu se întâmplă nici suficient de repede şi nici suficient de bine. Cred că românii au schimbat dictatura lui Ceauşescu pe dictatura mediocrităţii – dictatura slabelor speranţe şi aşteptări de la ei înşişi.
Sunt multe trăsături ale românilor care ar putea fi catalogate drept „cea mai mare/fundamentală/gravă problemă”, condiţia sine qua non care trebuie îndeplinită pentru ca ceva să se schimbe. Una dintre acestea, după părerea mea, este şi această obsesie colectivă cu ideea că la noi e ca la nimeni, că în România nu se poate întâmpla mai nimic bun. Ne tăiem speranţele înainte de a le articula, ne frângem oasele aripilor înainte să încercăm să zburăm. Şi părem să facem asta cu bună ştiinţă, cu entuziasm, chiar.
Impactul revenirii în ţară a fost destul de dramatic, dar a fost atât pozitiv, cât şi negativ. Voi lăsa de-o parte aspectele negative deoarece despre acestea se vorbeşte destul, dacă nu chiar prea mult. Între cele pozitive, aş menţiona foarte multele oaze de normalitate şi de frumuseţe pe care le-am descoperit în România. Nu e vorba doar de turism, de locuri şi peisaje, ci şi de oameni, de companii. România are mai multe exemple decât îşi dă seama că şi la noi „se poate”, şi se poate altfel – se poate bine, se poate la timp, şi nu se pune problema că „merge şi-aşa.” Mulţi oameni au decis că aşa nu mai merge, şi fac lucrurile altfel. Sper ca rândurile lor să se îngroaşe, de-a lungul timpului.



2. Sunteţi de profesie jurnalist economic. De ce aţi ales să studiaţi economia şi în ce măsură studiul acestui domeniu v-a oferit o înţelegere de ansamblu asupra lumii în care trăiţi?

Întrebarea dumnavoastră reflectă un mod de gândire extrem de nociv pentru România, o abordare care ne frânează progresul cu o eficacitate dezastruoasă. Faptul că am profesat timp de aproape zece ani ca jurnalist economic v-a făcut să credeţi că am studiat economia.
Haideţi să vă spun un secret: eu nu am studiat, în sensul formal al cuvântului, nici economia, şi nici jurnalismul. Când am început să lucrez la Financial Times în 2000, aveam bineînţeles idee despre anumite noţiuni de economie, avusesem cursuri în domeniu, dar nu aveam diplomă în economie. Aveam diplomă în filologie.
Motivul pentru care am fost însă angajat la FT a fost că eram, şi sunt în continuare, extrem de curios, şi dispus să învăţ lucruri noi. Astfel, în sistem autodidact, am asimilat aproape tot din ceea ce ştiu în, atât în economie şi finanţe, dar şi în jurnalism.
Cred că asta are de-a face cu abordarea jurnaliştilor în Marea Britanie sau Statele Unite, unde am profesat eu, spre deosebire de România. Acolo, jurnalistul pleacă de la premisa că nu ştie nimic despre un subiect, şi că trebuie să afle cât mai mult. În România, jurnaliştii abordează subiectele pornind de la premisa că ştiu tot, şi că nu trebuie decât să găsească un citat care să confirme ce ştiu ei deja.
Prin anul 2004, am văzut un anunţ de angajare la ziarul Adevărul, care se bucura pe atunci de foarte nemeritata sa reputaţie de vas-amiral/crucişător al presei româneşti. Una dintre condiţiile anunţului era ca eventualii candidaţi la concurs să fi terminat ASE-ul. La ora aceea, cu experienţa mea de cinci ani la Financial Times, eu aveam mari şanse să trimit un CV la Casa Scânteii, unde o secretară s-ar fi uitat pe el, nu ar fi găsit ASE la secţiunea „studii”, şi l-ar fi aruncat la coşul de gunoi, fără ca cineva să fi încercat să afle dacă ştiu sau nu, cu ce se mănâncă jurnalismul economic. Asta fiindcă din respectiva clădire şi respectiva redacţie dispăruse doar numele de „Scânteia”, nu şi spiritul macabru reprezentat de acest nume.

În România anului de grație 2011 ar cam fi cazul să terminăm dictatura acelei întrebări tâmpite “dumneata ce ai terminat/studiat?” – pusă ca și cum ce scrie pe diploma unui om ar avea vreo legătură cu ce știe acel om să facă, sau cu ce îl pasionează, sau cu ce îl definește.

De-a lungul vieții, am studiat literatură, economie, finanțe, jurnalism, comunicare, politică, relații internaționale și, cel mai recent, aeronautică. Are asta vreo legătură cu ceva, cu cine sunt? Nu cred.

Revenind la întrebarea dumneavoastră, şansa de a aprofunda economia şi finanţele în redacţiile a două dintre cele mai respectate organizaţii jurnalistice în domeniu – Financial Times şi Bloomberg News – mi-a permis să înţeleg modul în care funcţionează lumea la un nivel foarte pragmatic şi cerebral. Vorbind în ansamblu, banii circulă acum extrem de rapid, în baza unor argumente foarte reci, matematice. Lumea, văzută din România şi colţul ei de lume, este percepută mai degrabă la nivel emoţional, pe coordonate mai greu de definit. Nouă ne este greu să credem că străinilor nu le pasă cine e Ştefan cel Mare atunci când aceştia refuză să investească în România. Ne aşteptăm să semneze cecuri de milioane doar pentru că i-am hrănit cu mămăligă, le-am arătat fete frumoase şi le-am recitat Eminescu.



3. În care principiu economic credeţi cel mai mult?

Economia este o ştiinţă inexactă şi imperfectă – ca să nu mai spunem că este o ştiinţă care trece acum printr-o criză existenţială, care impune redefinirea celor mai fundamentale precepte ale sale, cel a consumatorului raţional şi cel al pieţelor optime. De aceea, mi se pare o absurditate să extrag un principiu al economiei care să fie mai valabil decât altele, şi cred că orice economist cu capul pe umeri ar spune acelaşi lucru.
Pe de altă parte, îmi este greu să cred că un chimist sau un fizician ar face aşa ceva. O asfel de abordare implică un nivel de dogmatism şi îngustime a minţii care nu e sănătos în contextul cunoaşterii autentice – două atribute pronunţate ale învăţământului românesc, din păcate. Într-o anumită disciplină, în contextul preceptelor acesteia, nu prea văd cum poţi alege un anumit principiu “preferat”, pe care să-l iubeşti mai mult decât pe altele. În cel mai bun caz, se poate vorbi de principii care să ţi se pară mai relevante lumii contemporane decât altele.
În acest context, pentru România mi se pare deosebit de relevant conceptul economic al „costului de oportunitate” – costul lucrurilor pe care nu le facem. În România, nu am învăţat că autostrăzile pe care nu le-am construit, reformele pe care nu le-am făcut, toate acestea COSTĂ. Costă locuri de muncă pe care nu le avem, costă salarii necâştigate. Costul de oportunitate este o noţiune de bază în economie, dar în România nu pare să şi-o fi însuşit cineva şi să o şi aplice, în aparatul administrativ, cel puţin. Avem dovadă cele 3 miliarde de euro pe care aveam şansa să îi câştigăm din tranzacţionarea de certificate verzi, şi nu am făcut-o, doar din vina noastră.


4. Cum aţi caracteriza vremurile financiare în care trăim? Cum apreciaţi că a fost gestionată criza economică la noi de către clasă politică şi cum vi s-a părut reacţia populaţiei la această criză?

Vremurile financiare în care trăim sunt complicate, sunt volatile şi sunt foarte, foarte exigente. Sunt vremuri care impun un nivel de disciplină, de rigoare intelectuală deosebită, dacă e să le facem faţă cu brio. Faptul că lumea la care se raportează România cel mai mult – Occidentul – nu le face faţă cu brio acestor vremuri ne arată cât de complicate sunt ele, şi cât de rare sunt acea disciplină şi acea rigoare de care vorbeam.
Criza economică a fost gestionată de clasa politică românească în acelaşi fel în care această tagmă de oameni gestionează totul: de o manieră dilentantistă, provincială, superficială, fără o gândire strategică de ansamblu, fără o viziune. România a „mers pe burtă”. Da, s-au făcut şi lucruri bune, putea fi mai rău. Dar eu vreau mai mult de la ţara mea şi îmi este ciudă să vad că e condusă de oameni care se complac să vrea atât de puţin de la ei înşişi.

Dacă vorbim de reacţia populaţiei la criză, este pe măsura gradului de cunoaştere a economiei, a lumii financiare în care trăim cu toţii. România are o populaţie care, în mare, habar nu are cum se calculează o dobândă, dar care a contractat în masă credite cu buletinul până mai ieri. Or, asta nu are cum să fie ceva sănătos.
În altă ordine de idei, populaţia României are reflexul văicărelii. Cunosc oameni care stau în case mai frumoase şi mai bune decât cele în care stăteau acum cinci ani, conduc maşini mai performante decât Dacia pe care o aveau în 1990, merg în concedii în care nu mergeau acum cinci ani, au văzut colţuri de lume la care nici nu visau odinioară. Ei bine, aceeaşi oameni îţi spun, cu gravitate, cum ei sunt într-o permanentă stare de criză, cum viaţa lor este foarte grea şi nasoală. Iar când le arăţi toate felurile în care ei o duc bine, mai bine ca în tinereţe, se uită la tine ca la un inorog din basm.


5. Având în vedere faptul că aveţi o vastă experienţă jurnalistică, atât în străinătate cât şi în ţară, în care ape se simte cel mai bine jurnalistul Andrei Postelnicu, în cele de aici sau în cele de peste Ocean şi de ce?

Trebuie să fiu cinstit şi să recunosc că mă simt mult mai bine în „apele” din străinătate – nu neapărat peste Ocean (care dintre ele?!), dar poate în universul anglo-saxon în care m-am format. Îmi place, şi mi se potriveşte, ordinea de acolo, punctualitatea, seriozitatea cu care se abordează totul acolo. Cred că ne-ar prinde bine să aspirăm la acele deprinderi, să scăpăm de mândria prostească a unei latinităţi care nu ne-a ajutat cu nimic şi care este un concept searbăd, lipsit de valoare, un hazard al sorţii de care nu nvem nici o justificare să fim mândri.


6. Vorbind din prisma experienţei personale, în ce ar consta puterea individuală a fiecărui român de aduce o schimbare în bine în societatea românească? Care a fost momentul în care aţi simţit că prin profesia dumneavoastră puteţi contribui la această schimbare?

Cred că fiecare om are capacitatea de a lăsa colţul lui de lume, cel pe care l-a atins, într-o stare mai bună decât l-a luat în primire. Capacitatea unui individ de a schimba lumea depinde foarte mult de capacitatea de a înţelege limitele acestei capacităţi, şi de a-şi doza ambiţiile pentru a obţine rezultate optime.
Am avut de mai multe ori sentimentul că pot contribui, de o manieră foarte modestă, la schimbarea societăţii româneşti – prin ceea ce scriam, prin subiectele pe care le abordam şi modul de a le analiza. Din păcate, privind retrospectiv, îmi dau seama că acele momente au fost nişte iluzii de-a dreptul ridicole. Recunosc că de vreo doi ani încoace mă încearcă un copleşitor sentiment de zădărnicie în privinţa capacităţii de a progresa a României, şi nu reuşesc să scap de acest sentiment. Dar poate că nu am încercat să fac acest lucru cu suficientă convingere.



7. Care consideraţi că sunt atuurile României de la care ar trebui să se pornim în dezvoltarea unei ţări conştiente de propriile valori?

Cel mai important atu este generaţia tânără, care are acces la vaste resurse de informare, resurse care nu îi permit să ignore realitatea sumbră a subdezvoltării României. În era internetului, e greu să te mai baţi cu cărămida în piept despre cât eşti de măreţ – vei fi foarte repede pus faţă în faţă cu dovada că măreţia ta este, în cel mai bun caz, la fel de măreaţă ca şi a altora.
Pe de altă parte, mi se pare eronată obsesia pentru „propriile valori”. Chiar credem că România, sau vreo ţară ca ea, are valori proprii, pe care nu le are nimeni? Mi se pare mult mai sănătos să ne propunem să conştientizăm valori universale, în loc să tot încercăm să inventăm roata sau apa caldă în versiunile lor româneşti. Valori cum ar fi omenia, generozitatea, hărnicia, munca – nici una dintre ele nu este intrinsec românească, toate sunt universale. Putem spune că România nu ar beneficia de pe urma conştientizării acestor valori? Să fim serioşi, noi credem că sarmalele şi mititeii sunt mâncăruri specific româneşti, şi ne şochează să aflăm că nu este aşa. Ce-ar fi să terminăm prostia cu „propriile valori” şi să ne propunem să avem valori – punct.
România are mare nevoie de direcţie, de o viziune despre ce vrea să fie când se face mare. E ca un vas care pluteşte în derivă. Un astfel de vas nu are nevoie de un alt fel de busolă, o busolă cum nu mai are alt vas. Îi trebuie o busolă ca oricare alta, o hartă ca oricare alta, şi – poate mai mult decât orice altceva – dorinţa şi ştiinţa de a le folosi. Să nu uităm că epoca post-comunistă a României a început sub semnul noţiunii de „democraţie originală”, o prostie cum rar s-au mai întâlnit, zămislită dintr-o minte care ar fi putut şi trebuit să fie bună, dar nu a fost. Cred că ar fi fost mult mai bine să vrem o democraţie la fel cu oricare altă democraţie reală.



8. Ce sfat aţi fi dorit să primiţi la început de drum care să va fi ajutat în alegerile dumneavoastră şi pe care acum să-l puteţi da mai departe tinerilor?


Una din trăsăturile definitorii ale tinereţii este senzaţia de invincibilitate, precum şi convingerea că le ştii pe toate, că eşti primul şi cel mai viteaz călător care calcă drumul pe care te afli. Asta implică o rezistenţă la sfaturile altora, ceea ce face exerciţiul de a da sfaturi unul destul de zadarnic. Da, ar fi ideal ca mai mulţi dintre noi să înveţe din greşelile altora. Realitatea este că asta nu prea se întâmplă – sau se întâmplă prea rar.
Acestea fiind spuse, un sfat pe care l-aş da unui tânăr este să nu îi fie frică de eşec – eşecurile sunt experienţele cu adevărat formatoare, nimeni nu a învăţat nimic din succes vreodată. De asemenea, cred că un tânăr ar trebui să înţeleagă relativ repede că sunt foarte puţini oamenii din viaţa lui a căror părere merită luată în seamă –şi părinţii nu se află între aceştia din oficiu; eu unul am avut norocul să am părinţi care mi-au dat sugestii, nu ordine – cred că e bine să înţelegem că datoria unui părinte este să crească un cetăţean autonom şi responsabil, nu un animal de companie obedient. Ar fi mult mai bine ca mai mulţi tineri să înţeleagă că trebuie să îşi urmeze propriul drum, nu cel pe care îl decid alţii pentru ei.

Ca în multe alte cazuri, Shakespeare a spus asta mult mai bine decât am putea-o spune noi restul, în Hamlet:
“This above all: to thine own self be true,
And it must follow, as the night the day,
Thou canst not then be false to any man.”
În traducere grosieră: Fii cinstit cu tine însuţi, urmează propria-ţi cale. Dacă faci asta, nu vei putea fi necinstit cu alţii.

9. Aţi spus că anul trecut v-aţi împlinit un vis vechi de mai bine de douăzeci de ani, şi aţi obţinut brevetul de pilot. Ce v-a determinat să faceţi asta?

Pilot visez să fiu de când eram mic, şi asamblam kit-uri de modelism făcute în Germania de Est, modele de avioane de linie. În clasa a VI-a, am împrumutat de la biblioteca şcolii o carte tradusă din ruseşte, numită „Tehnica Pilotajului”. Ţin minte şi acum desenele rudimentare, în special unul care descria tehnica de amerizare pentru hidroavioane, cum trebuie să ţină pilotul manşa în fiecare etapă. Acea carte am uitat-o în acceleratul Constanţa-Iaşi, fiindcă acesta ajungea la destinaţie seara târziu şi eu eram adormit. Ulterior, mi-am dat seama că problemele de vedere şi un handicap fizic nu îmi permiteau să devin pilot – ca să nu spun nimic despre o monstruoasă profesoară de fizică, tot dintr-a VI-a, care m-a făcut să nu îmi placă fizica tot restul carierei mele şcolare. Aşa am ajuns să visez la jurnalism.
Anul trecut însă, am trecut printr-o perioadă de profundă insatisfacţie, ca să nu îi spun dezgust, faţă de jurnalism. În mijlocul acelei crize, pentru a-mi menţine o umbră de echilibru, îmi căutam ceva să mă facă să vibrez, să visez – aşa cum o făcuse odinoară jurnalismul.
Astfel am revenit la prima şi marea mea iubire – aviaţia. Am decis că viaţa este prea scurtă pentru a nu încerca măcar să îmi îndeplinesc visele de suflet, şi acesta era visul cel mai aproape de suflet.
O menţiune despre jurnalism: continui să cred că este o profesie frumoasă, şi cred că ştiu cum să o fac bine, continui să profesez în domeniu. Dar acum fac asta cu profesionalism rece şi detaşare, clinic – fac ce trebuie, la parametri optimi, cu seriozitate. Nu o mai fac cu acea pasiune mesianică de acum câţiva ani.

10. Văzut de la sol, avionul care străbate cerul stârneşte mereu un dram de miraj pentru cine îl priveşte. Cât de mare a fost mirajul atunci când aţi trecut de la sol la bordul avionului şi l-aţi pilotat pentru prima dată? Cum a fost?

Primul zbor solo, fără instructor, este o experienţă definitorie pentru mine. Sincer să fiu, ar fi o minciună să vă spun ce am simţit atunci – eram mult prea concentrat pe ce trebuia să fac pentru a ţine avionul sub control, pentru a decola şi ateriza, pentru a naviga. Asta cu atât mai mult cu cât nu fusesem anunţat de instructoarea mea că voi zbura solo decât cu cinci minute înainte, când mi-a spus să duc avionul la un stand de parcare, să nu opresc motorul deoarece ea se va da jos din avion iar eu voi zbura solo. După ce am coborât din carlingă însă, după acele prime tururi de pistă, mi-am dat seama de ceea ce realizasem, mi-am dat seama de drogul pe care tocmai mi-l injectasem în vene. E un drog la care nu vreau să renunţ vreodată.

Proiectul “Voci pentru România” este lansat de GRASP (Global Romanian Society of Young Professionals). Scopul proiectului este de a aduce în atenţia publicului români care au excelat în varii domenii şi care pot reprezenta un reper concret pentru societatea română contemporană şi, mai ales, pentru tinerii români în orientarea lor, spre o bună dezvoltare profesională. Pentru mai multe detalii accesaţi www.vocipentruromania.ro

0 Comments

Leave a reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*

Contact

We're not around right now. But you can send us an email and we'll get back to you.

Sending
© 2017, All Rights Reserved. Global Romanian Society of Young Professionals (GRASP). All ideas, service marks, trademarks and registered items are the sole and exclusive property of GRASP unless otherwise noted. All rights are reserved.

Log in with your credentials

Forgot your details?